03 Oct Basme și fabule
Basmele și fabulele sunt două genuri populare în lumea literaturii, adesea asociate cu poveștile pentru copii, dar deseori au mesaje mai profunde și lecții morale care sunt relevante și pentru cititorii adulți. Caracteristicile și diferențele lor de bază pot fi observate în faptul că basmele au loc adesea în lumi suprareale, precum pădurile cu spiriduși, castelele cu cavaleri sau casele cu vrăjitoare. Acestea prezintă adesea elemente magice, cum ar fi zâne, elfi, elfi, dragoni și artefacte magice.
Ei au adesea eroi și răufăcători clar definiți. Eroii, precum Cenușăreasa, Alba ca Zăpada sau Alice, trec adesea prin provocări și aventuri pentru a obține un final fericit. Negativele, cum ar fi vrăjitoarele sau elfii malefici, sunt adesea obstacole pe care eroii trebuie să le depășească.
Fabele sunt de obicei povești scurte și simple, adesea cu o narațiune simplă și o lecție morală clară la sfârșit. Deși basmele sunt adesea distractive, ele poartă adesea și lecții de morală. Prin eroi și aventurile lor, cititorii pot învăța valori precum curajul, onestitatea, bunătatea și perseverența.
Spre deosebire de basme, este obișnuit ca fabulele pentru animale sau obiecte să ia trăsături și caracteristici umane. De exemplu, animalele din fabule vorbesc și gândesc adesea ca oamenii. Fabele sunt adesea cunoscute pentru că conțin lecții morale clare sau mesaje alegorice. Scopul principal al fabulelor este de a transmite valori morale sau lecții către cititori. Fabulele celebrului scriitor Esop, precum „Vulpea și strugurii”, sunt un exemplu minunat.
Basmele și fabulele sunt genuri literare care folosesc poveștile pentru a transmite mesaje morale sau educaționale, dar diferă în ceea ce privește stilul, tonul și caracteristicile caracterului. Basmele sunt adesea fantastice și folosesc elemente magice, în timp ce fabulele sunt adesea simple povești cu animale antropomorfe și mesaje morale clare.
În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre fabulele și basmele populare care sunt caracteristice vlahilor și se deosebesc prin conținut de cele mai comune povești ale acestor genuri în literatura sârbă.
Fabulă (Basne)
Š́oara mikă ku a mare A kreskut š́oara puji păn› a až́uns zburatori. Luva šĭ ĭj ĭnvaca kum să să pazaskă dă tuoc dušmanji, a măj mult dă uom.
– Kĭnd vjedz uomu kă să apljakă, zboară kĭt poc, kă poaće ja pjatra dă ž́os – ĭl invaca š́oara.
– A š́e să fak dăkă jeal a bagat pjatra ĭn sĭn? – ĭntraba š́oara mikă.
– Atunš́, zboră ku Dumnjedzău, kă šći măj mult dă kĭt minje! Ĭj spusa š́oara a batrină.
Omu šĭ merla
Sapa omu primovara la vinje, dar prăngă jeal mjerla zbura dĭn krajng ĭn krjang, šĭ fiškonja.
Vino mjerlo, să sapăm vinja – o kema uomu.
Nu poš́ akuma – ĭj spunja mjerla.
Akuma ĭm fak kujbu, a păj să ĭm skot puji šĭ să ĭj krjesk, ma la toamnă, kĭnd vi kuljež́e vinja, o să vin ku puj ku tot.
Legende (Legende)
Spĭndzi, kopij saraš́. Spĭndzi trajesk supt pomĭnt ku măšćojka. Jarna, kĭnd să faš́e kĭta vrjame bună jei asĭmpt kaldură šĭ ĭntrabă mašćojkaă:
Mumă, dar je vrjamja să pljekăm?
Mašćojka, dumšanoasă lje spunje: Sa ĭnkaldzit, pućec să rasric. Spĭndzi rasăr dĭn pomĭnt, ma pănă ĭs ĭnkă miš́ šĭ goj, pro dă frigu šĭ ješĭră afară pănă nu vinje primovara. Dă aja najinća lu toaće florilji la ĭnš́eputu lu primovară măj najinće kuljež́em spndz.
Povasta lu Buban
Vrodată, damult, kĭnd la noj era Turš́i, a fuost un Turk rău šĭ njebun, kare faš́a mare rălje šĭ toată lumja avja frikă dă jeal. Să poată omorĭ šĭ zatri satu šĭ vilajtu, luva o kapră šĭ un š́ur, šĭ batĭnd toba, merž́a dă la kasă la kasă. Mĭna ominji să gĭš́askă š́e are ku jeal. Dăkă omu a spus š́ur, jeal a dzĭs kă je sĭtă, dăkă ominji dzĭš́a kă portă kapră, jel a dzĭs kă je pĭrš́. Šĭ kare guđe nu a šćut să gĭš́askă, jel aăla ĭl omora. Mergĭnd, ađunsă la o kasă unđe njima nu jera, dăkĭt o babă batrĭnă.
– Š́e je asta babo, sĭtă or š́ur, pĭrš́ or kapră?
Dar baba ĭj spunja aša:
– Asta je zatra patra, zatrenja vilajtuluj!
– Turku kĭnd audzĭ lapadă š́uru, omorĭ kapra, dar toba o zvrlji pră o koastă ĭn valje.
Toba bumbonja, dĭn pjatră ĭn pjatră pănă nu až́unsă ĭn ogaš šĭ să sparsă. Dă aja aăla lok ĭn Manastirca să kjămă Bubăn.
Povasta lu albină
S- a numit Dumnjedzău s- astrngă toaće sufljićilji dă pră pomĭnt la ĭntĭnjară mare. A vrut să vadă toće žoavinjilji š́e jeal lja fakut, šĭ lja lasat să trjaskă pră pomĭnt. Šĭ mik, šĭ mare š́e mjerž́e šĭ š́e zboară, la askultat, šĭ sa astrĭns ĭn oboru. Dumnjedzăulij. Venjiră šĭ lupi, šĭ urši, šĭ păsarilji, šĭ toaće gongice dă pră jarbă.
Toc a baut š- a mĭnkat, ma kĭnd să apropijat sara ariš́u să rugă dă Dumnjedzău s- ĭl lasă să să duka la kasa luj:
– Doamnje, la ćinje je tot bun šĭ frumos, ma jeu m- aš duš́e la kas mja.
Dumnjedzău să mira dă ariš́?
– Dar măj poaće va fi vrunđiva măj bun dă kĭt ajiš́a, unđe avjec dă toaće?
Ariš́ să pro ruga:
– Aiš́ la ćinje dă toaće jeastă, šĭ kasa tă je frumoasă, šĭ mare, kum numa la. Dumnjedzău poće să fije. Ma jeu mi- s ĭnvacat la kasa mja, kă ja mi mije măj frumoasă pră lumje.
Dumnjedzău ĭl slobodzĭ sa pljeaš́e akas, ma tramjesă albina să zboare dupa jel, ku furišu, să nu o vadă ariš́u. Dar kĭnd să va ĭntorš́a napoj, s- ĭj spună kum je kasa lu ariš́ dă frumoasă, dă lu ariš́ ji aša dă drag dă ja.
Albina jera albă šĭ frumoasă. Zbura să nu o vadă ariš́u. Jeal merž́a kĭt merž́a pănă nu až́unsă supt o frundză mare dă ropan. Să
bagă supt fundză šĭ să kulka pră šăalje:
– Kum ješ tu dă mĭndră kaš́oara mja! NJiš́ la kasa lu Dumnjedzău nuje frumos ka ĭn ćinje!
Răđika un krak šĭ slonodză o bešĭnă. Răđika pră alalalt, šă jar măj slodzĭ una. Albina zbura dă pră frundză dă ropan, šĭ ariš́ o audzĭ:
– Mĭnkacar kakatu kare ć- a mĭnat după minje!
Lu albină ĭj fu aša dă rušĭnje, dă njegri toată, šĭ să ĭnginđa kum să ĭj spună lu Dumnjedzău asta vuorbă.
Zbura napoj, až́unsă la kasă lu Dumnjedzău.
– Š́e aj vadzut, albino? – o ĭntraba Dumnjedzău.
Albina saraka ĭj spunja:
– Doamnje, mije mi rušĭnje să ĭeu spun š́e a dzĭs ariš́u.
– Spunje tot pră rĭnd nu- c fije rušĭnje – jar o mĭna Dumnjedzău.
Albina ĭj spusă tot pră rĭnd. Măj la urmă ĭj do spusă šĭ š́e a vorbit ariš́u kĭnd a audzĭto zburĭnd.
– Dăka kakatu tău poaće s- ĭl manĭnš́e Dumnjedzău, d- akuma paj pănă lumja
sĭl manĭš́e šĭ mik, šĭ mare.
Aša je pănă ĭn dzĭa dă astădz šĭ aša va šĭ fi. Toată lumja manĭnkă mjare š́e o faš́e albina. Šĭ lu tot nat ji măj bun la kasa luj, kum ja fost lu ariš́ supt frundza dă ropan.
Svĭntu Iljija šĭ draš́i
S- a mulcĭt draš́i pră pomĭnt šĭ faš́a mare răalje lu lumja toată. Dumnjedzău ĭl kema pră svĭntu Iljija šĭ ĭj spunja unđe guđe vjađe draš́i, šĭ aj
miš́, šĭ d-aj mari să ĭj tresnjaskă. Šadzu svĭntu Iljija ĭn koš́ije šĭ să pusă să trenjaskă draš́i, unđe guđe ĭj veđa. Ĭj tresnji pră toc kare a fost pră pomĭnt. O drakojkă ku noao draš́ ĭn burtă să pitulă ĭn barba lu Dumnjedzău. Svĭntu Iljija trasă ku trjesnjitu să omoară drakojka, šĭ prĭlji barba lu Dumnjedzău, dar drakojkă skapă.
Dumnjedzău săminjija pră svĭntu Iljija š- ĭl vĭrĭ ĭntru- un sak, ĭl ljega la gură, š- ĭl aljină ĭn vĭru lu un fat nalt ĭntr- o padure. Trekură kĭca anji. Nu ploaje, njimik nu krjeašće ĭn kĭnpuri, rĭurilji šĭ izvorălje a sakat. Moare dă săaće šĭ dă fokoare šĭ lumja šĭ stoaka. Dar dĭn aj
noa draš́ š́e ja pujat drakojka, sa implut pomĭntu tot dă draš́. Vjađe Dumnjedzău kă lumja să zatrjašće, jar ar trabuji svĭntu Iljija să sloboadă
ploaja šĭ să omoare draš́i, ma s- a zojtat ĭn š́e padrue, šĭn š́e ljeamn la aljinat pră Iljija.
Tramjasă svĭnci toc să să dukă să ĭl aflje, să slobodă ploaje šĭ să omoară draš́i. Mă la urmă svĭnci ĭl do aflară pră svĭntu Iljija. Dupa š́e a fost svĭnt, sa d- o svĭncĭt, šĭ sa uskat ĭn sak, numa š́e ĭnkă ĭš cĭnja sufljetu.
