01 Dec POVESTE CUM DUMNEZEU A SLOBOZIT PĂSĂRI PE PĂMÂNT
Pe urmă, când s-a făcut fântânele, sa ales unde s-a lasat izvor, unde să meargă apă. Toată pasărea sapă, face fântânioară, toate joavinile sâlbatice: iepurii, lupii, urșii, maimuțăle…
Toți s-a vorbit să săpe și să facă fântâni, ama cioară nu a vrut să lucre, ma cioacăie ea în vreo baligă. Da și cioară a fost albă. Când vede ea că vine Dumnezeu dincolo, ea fuga s-a imă toată. Da Dumnezeu a zis:
– Da …, tot cioară neagră să fii, cât vei fi vie. Cât s-a negrit în imală, ea e neagră, da cât nu a fost imoasă, ea a rămas sură. Și deaia cioară nu să măi bagă în baltă, nicicând. Dumneză vreodată nu a putut să treacă depăinjeni, că s-a facut de la ceriu până la pamântu tot păianjeniș. Deaia a lăsat păsări, că ele zboară și manâncă păinjeni, da și taie păianjenișu și fac loc să treacă Dumnezeu. Măi întâi a slobozit prighivitoarea, să scoale lumea dimineață, că nu a fost ceasnic să cânte. Pă’, pe urmă a slobozit mierlă, să o audă lumea când merge pe drum, să nu le fie frică pe munte. Dupa aia a slobozit cucu, să cânte, că el nu a fost aci, el e dus din altă parte, da lui frate-su i zărobit și el să cântă dupa frate-su, ‚ma noi zicem că cântă.
Da Dumnezeu a zis:
– Glasu a lui să rămână măi vestit din toată pasăre pe creangă, și ea să nu își crească puii a ei, ma altă pasăre să-i crească puii ei. Să nu fie năcajită, număi să umble și să cânte.
Pe urma, cioară e slobozită să meargă dearându. Și corcani-s sloboziți, că când câini a omorât lupu, Dumnezeu nu a putut să vadă de sus unde e trupu lupului, ma pe corcani l-a aflat, că corcani s-a slobozit și-i manânce carnea. După aia a slobozit pe uliu să zboară pe sus, prin lemne mari, și la cuibu a lui să nu să ducă nimeni, că el măi mult a astrâns păinjeniş pe el, că să poată să treacă Dumnezeu. Deaia vreodată oameni s-a coborât de pe cal de să omoară păianjeni, și aia e măi drept, pentrucă păinjeni l-a închis pe Dumnezeu să nu poată să treacă, să zboară pe sus de ei.
POVESTE CÂND A MERS DUMNEZEU P(R)E PĂMÂNT
Vreodată când a mers Dumnezeu p(r)e pamânt, El a plecat cu Arangelu și cu Sâmpietru pe drum. Merg, merg, merg pe drum.
Când – păzeşte vreo muiere oile.
– Poţi să ne dai câtă apă?
– Dacum, ma nu stau oile că fug de streche.
Că aşa a fost atunci, fug oile de streche.
– Lasă că eu rămân la ele. Da tu du-te, adomi apă.
Ea să dus după apă. Când a venit, oile toate bocite, toate stau ca oile. I dă apă. Pleacă oile,
îmblă bun, şi toate astrânsă. Şi nu măi fug oile de streche, că a dat la Dumnezeu apă.
Atuncea, merge, merge Dumnezeu. Da la vacariu, vacile astrânsă, toate stau vacile bocice.
Dar Dumnezeu îl întreabă pe vacariu:
– Îmi aduci câtă apă.
– Nu stau de tine.
Dumnezeu atunci a slobozit strechea la vaci. Şi când dau fuga vacile, şi fug ele că vacariu nu
a dat apă la Dumnezeu. Când, vede doi inşi, muiere cu omu. Îi vede el şi le zice:
– Buna ziuă!
Da, Sâmpietru ce a mers cu Dumnezeu zice:
– De ce le-ai dat Tu bună ziua, că vezi ce fac ei acia?
– Ei măi fac un om- zice Dumnezeu! – la
Dumnezeu i drag că măi fac un om. Iar merge, merge Dumnezeu p(r)e drum.
Când să duce El la vreunu şi zice:
– Pot să vin la tine la conac?
Dar, cică, vreun ciurezar mic. Numa el cu muiere acia.
– Da, poţi. Ma muiere mea acuma a făcut gloată.
– Macără, eu o să vin la tine.
Să bagă ei înuntru, aci la omo-la. Ei îi lasă sâ se culce unde vor ei. Dumnezeu noaptea urseze la copil-ola: Să aibe ce gude va fi, copil-ola. Să fie bun de el p(r)e unde merge el.
Dimineaţă pleacă Dumnezeu de la om-ola de acia. Merg ei, merg şi trag la alţi la conac:
– Măi, da oi putea la voi la conac?
– Puteți, ma număi eu mis cu muierea, dar rău nu avem să mâncăm.
– Pă, acuma ce mâncați voi, mânânc și eu – zice Dumnezeu.
Ei fac de baligă turtă și o uscă în foc și o mâncă. Dumnezeu așa a blăstâmat, cucuruzu să nu să măi facă fără de baligă. A blăstamat Dumnezeu și a rămas așa.
Iar Dumnezeu cu Arangelu și Sâmpietru au plecat cu caii. Merg ei, merg cu cai.
E,eee, nu știi tu cum merg ei cu caii. Ama p(r) e vreun cornet, două muieri în pielea goală, ca de mume făcute, fierb ele olcuță în vâru pietri.
Oală fierbe, da foc nuie.
Și Dumnezeu zice:
– Stăi oală nu fierbea!
Oală sta, a prorupt, nu fierbe. Da, muierele alea zic:
– Stați cailor nu mergereți!
Cai stau așa în loc, nu mută, păre ca sau împetrit. Ei mână caii, caii nu merg. Ei mână caii,
caii nu merg. Vede Dumnezeu că nu are ce să facă și zice:
– Bine, haida să lasăm și ele să vrăjască. Să
facă cu al rău, cum și fac ele.
Număi, haidaț și voi să sloboziți caii.
Dumnezeu zice:
– Ferbea var oalele!
– Și voa porni var picoarele! – a spus fermecătorile.
Și ele slobod caii și când să repeziră caii, abea îi opriră. Vede Dumnezeu că ele au vreo știre, vreo tărie. Și Dumnezeu atunci proclețește să fie și muieri care-s dăruite de la El, care știu să descânte și să întoarcă făcăturile. Și așa a lăsat Dumnezeu să fie știrnici, fermecători.
